Sport și patriotism

Poate că o fi patriotismul un clișeu, însă hai să fie ăsta ultimul clișeu acceptat. Unii zic că nu mai există patriotism, deși eu îl simt și îl văd peste tot, și nu sunt singurul. De exemplu, noi, românii, avem mari emoții când joacă Halep, nu fiindcă sperăm din tot sufletul să-și încaseze fata banii la final de turneu, ci fiindcă simțim că, prin ea, câștigăm fiecare dintre noi, iar prin noi, toată națiunea, România. Ce câștigăm? Nu un pansament pentru neputințele și ”mediocritatea” noastră (cum scrie Moise Guran), ci dimpotrivă, inspirația și curajul de a ne activa resurse sufletești pe care simțim că le avem , dar nu mai îndrăznim să credem că mai putem face ceva cu ele. Se știe că idolii, modelele, mentorii, oamenii exemplari au o uriașă influență pozitivă asupra copiilor și, într-un fel, fiecare dintre noi rămâne copil toată viața. Ce poate face unul, și altul poate face, asta e scris în gena competițională a fiecărui om, indiferent de vârstă. Nu prea-ți vine te iei la trântă cu ursul (era să scriu ”cu rusul”) până nu-l vezi pe altul c-a doborât un urs cu mâinile goale și că imposibilul a devenit posibil. Odată ce-a devenit posibil pentru el, a devenit posibil și pentru tine, și ăsta nu-i deloc puțin lucru. Tot așa, victoria entuziasmantă a unui sportiv poate produce într-un suporter declicul care să-i activeze simțul patriotic, transformându-l chiar și într-un cetățean mai bun, mai exigent cu sine și cu ceilalți. Însă un sportiv de performanță, așa cum este Halep, nu este doar producător, ci și consumator de patriotism. Când luptă pentru sine, sportivul poate atinge performanța. Când luptă pentru țară, poate atinge gloria. Când sportivul simte că și-a atins o limită, că nu poate deveni mai bun decât a ajuns, cred că patriotismul îi poate da acel impuls care îl propulsează pe sportiv dincolo de pragul performanței, în istorie. Dar mai are azi patriotismul vreun rol în succesul unui sportiv sau al unei echipe? Eu văd doar sportivi care luptă pentru bani, nu pentru fani. Văd echipe de fotbal complet deconectate de la energia suporterilor, echipe care nici nu mai știu ce înseamnă să joci pentru club, cartier, oraș sau țară. Ei joacă pentru parale, atât. Și cred că cel mai bun exemplu de sportiv care și-a irosit talentul în acest fel este Mutu. Negăsind în FRF partenerul onest și credibil care să-l reconecteze și să-l orienteze către valorile naționale (cum, de fapt, este obligația FRF), Mutu s-a pierdut printre contracte, gagici și iluzii, sfârșind prin a nu mai face nici măcar performanța de care părea capabil. Totuși, nu este vina sportivului că ”patriotismul” îi sună aiurea. Este greu, aproape imposibil, pentru orice român, sportiv sau suporter, să mai vadă vreo legătură între patriotism și conducătorii națiunii, sau între patriotism și managerii sportului de la noi. Când simți și vezi că singura regulă în Stat și în managementul sportiv este căpătuiala rapidă, prin orice mijloace, cum îi poți pretinde unui sportiv să lupte pentru România? Ca să-și facă poze în campania electorală cu Dragnea, Tudose sau Iohannis? Cu Copos și familia Becali? La fotbaliști e cel mai rău. Ca fotbalist, trebuie să fii mai budist ca Buddha ca să ignori șleahta de șnapani, interlopi și bișnițari care administrează cluburi ale căror culori obișnuiau să însemne ceva pentru un oraș. De aceea, ca fani și suporteri, putem fi și patrioți începând prin a oferi o susținere necondiționată sportivilor care, negăsind sprijin moral și material de la instituțiile statului, sau managementul cluburilor, fac performanță exclusiv prin ei înșiși, îndârjiți, singuri împotriva tuturor. Văd și eu tribunele goale, trăiesc și eu sictireala prietenilor cu care obișnuiam să mergem pe stadion în Ștefan cel Mare. Am auzit și eu huiduielile de la finalul meciului FCSB-Sporting. Dar huiduind sportivii, nu huiduim pe cine trebuie. Mai bine să ne orientăm indignarea și furia către cei care, primind de la națiune responsabilitatea de a susține performanța, și-au bătut joc de ea, prin hoție, incompetență și indolență, golind de sens cuvântul ”patriotism” și refuzând sportivilor români, nu doar cea mai puternică motivație, ci chiar dreptul la glorie. D-aia zic că, atunci când vedem că sportivul vine ”de-afară” fără palmaresul la care speram cu toții, e mai productiv și mai patriotic să-l huiduim pe Guvern decât pe sportiv. Fiindcă și suporterii și sportivii sunt victime aici, iar victimele nu se huiduie între ele.

Călin Georgescu